Regatul Timpuriu

3100-2686 î.e.n
     Dinastiile 1 şi 2.
     Numele de "Epoca tinită" dat acestei perioade provine de la oraşul-capitală Tinis, din Egiptul de Sus, locul de origine al faraonilor primelor două dinastii (oraş neidentificat până astăzi).
     Unirea celor două regate, simbolizată de suprapunerea coroanelor ca însemn al noilor faraoni, inaugurează o epocă formativă, de cristalizare a principalelor elemente ale civilizaţiei egiptene. Se conturează în aceste secole structurile organizării statale, politice, administrative, religioase, rolul atotputernic al despotului din vârful ierarhiei - faraonul.
      Se răspândesc tehnici de prelucrare a aurului, cuprului, fildeşului sau a pietrei, apar primele realizări arhitecturale ilustrate de monumente funerare de tip mastaba.
     Pe planul politicii externe trebuie consemnate incursiuni în Nubia, începutul exploatării minelor de aramă din Peninsula Sinai, precum şi respingerea unor invazii ale triburilor libiene.
     Egiptul întreţine un comerţ activ cu Fenicia.

Ochiul lui Horus

     Potrivit reprezentării mitice, soarele şi luna sunt ochii zeului Horus.
     Prin ochiul lui Horus (la singular) se înţelege, în special, luna, deşi deosebirea de ochiul lui Ra, adică soarele, nu este mai puţin clară.

Ochiul lui Horus

     Ochiul lui Horus luptă împotriva duşmanilor luminii cerului şi este desemnat ca foc.
     În "Cartea morţilor" (cap. 42) se spune: "Ochiul lui Horus aduce viaţa veşnică; şi el mă apără, chiar şi atunci când se închide".
     Mitul povesteşte despre ochiul pierdut în lupta împotriva lui Steh şi regăsit apoi (ochiul lunii), pe care Horus l-a oferit tatălui său, Osiris, conducându-l astfel spre o nouă viaţă.  De aceea oferirea ochiului lui Horus trecea în Egipt drept imaginea primordială a oricărui act de jertfă.
     Începând cu Regatul Nou, zeul lotusului, Nefertem, este reprezentat deseori cu ochiul lui Horus în mână - aluzie simbolică la daruile de jertfă, care constau, mai ales, din mâncare şi băutură, din care cauză Nefertem se numea şi "stăpânul mâncărurilor".

Zeul Seth

     Unul din cele mai frecvente nume date lui Seth era "mare în putere". Într-unul din textele piramidelor (1145) se spune că forţa regelui este cea a lui Seth. Zeul apare ca partener (din Egiptul de Sus) al zeului-rege Horus (din Egiptul de Jos). Regele egiptean însuşi reuneşte "ca moştenire de la cei doi fraţi", "slujbele lui Horus şi Seth".

Zeul deşertului Seth

     Stând la prora bărcii soarelui, Seth îl înfruntă pe şarpele Apophis; există şi reprezentări în care barca soarelui, în loc sa fie trasă de obişnuiţii şacali, este trasă de animale Seth.
     Pe vremea hicsoşilor, Seth era considerat zeul principal, în timpul dinastiei a 19-a ţi a 20-a el a fost zeul protector al regilor Ramses, de aici şi numele de rege Sethos.
     Seth reprezintă întotdeauna una din jumătăţi în imaginea dualistă a lumii, proprie vechilor egipteni. El era considerat în special stăpân al deşertului şi apare rival al zeului vegetaţiei, Osiris; în timp ce acesta din urmă era comparat cu Nilul dătător de viaţă, marea ucigaşă era concepută ca formă de apariţie a lui Seth.
     Spre deosebire de zeul cerului, Horus, Seth are trăsăturile htonice lui Seth; prin răsuflarea sa viermii ies din măruntaiele pământului. El este stăpânul metalelor, minereurile de fieri erau numite "oasele lui Seth".
     Pe măsură ce ia amploare credinţa în Osiris, se instalează proscrierea temporară a lui Seth. Horus ajunge răzbunătorul tatălui său; în lupta care urmează Seth îşi pierde testiculele, iar Horus un ochi. Dar în inimile luptătorilor "Thot a potolit furia care fierbea" ( Cartea morţilor, cap. 183).
     Ca animale aparţinându-i lui Seth, pe lângă măgar şi antilopă, erau considerate mai ales porcul, hipopotamul, crocodilul şi peştii.
     Ca stăpân al deşertului, ca zeul "roţu", Seth a devenit şi posesorul tututror ţinuturilor care erau egiptene; pe vremea dominaţiilor străine - în special începând de la năvala asirienilor- el a ajuns duşmanul ţării şi figura simbolică a tututror relelor.

Epoca Predinastică

3300-3100 î.e.n.
     Modificările climatice de la sfârşitul paleoliticului şi din cursul mezoliticului care au transformat regiunile de la vest de Nil în deşert au obligat triburile de vânători să se retragă spre zona Nilului. Culturile de la sfârşitul neoliticului şi începutul chalcoliticului- Badari şi Naqadah I - atestă sate bine organizate, cu o populaţie sedentară preocupată de cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor.
     În mileniul 4 î.e.n. pătrund dinspre est, probabil prin insula Sinai, populaţii hamito-semite, din a căror amalgamare cu autohtonii au rezultat vechea populaţie egipteană; elementele etnice libiene, suadaneze şi asiatice antrenate în acest proces etnogenetic rămân reduse numeric.
     Cultura Neqadah II, care se extinde în întreaga vale a Nilului, reprezintă premisa culturală a viitoarei etnităţi satale.
     Controlul maselor de apa necesare irgaţiilor impune în mileniul 4 î.e.n. un efort colectiv ce duce iniţial la geneza unor mici centre de putere locală, care din a doua jumătate a mileniului, încep să graviteze în jurul a două nuclee - Naqadah (înlocuit apoi de Hieraconpolis) în sud, Behdet, apoi Buto, în nord, în zona Deltei.
     În această perioadă organizarea gentilică este înlocuită de comunităţile teritoriale săteşti sedentare, se dezvoltă meşteşugurile legate de prelucrarea metalelor pentru arme şi podoabe, se petrece o rapidă stratificare socială.
     Apariţia scrierii hieroglifice.
     În jurul acestor două centre are loc federalizarea nomelor, apoi constituirea a două regate, dinaştii din sud vand ca emblemă o coroană albă, cei din nord una roşie.
      După o îndelungată perioadă de confruntări, victoria înclină în favoarea Egiptului Superior (a sudului), sub a cărui autoritate se realizează unificarea întregii văi a Nilului. Conform tradiţiei antice, autorul acestei unificări şi al zidirii une noi capitale la hotarul dintre fostele regate rivale, la Memfis, este faraonul Menes.
     Până acum nici un document arheologic nu a atestat numele lui; în schimb, o paletă descoperită la Hieracopolis prezintă faraonul Nemer ca învingător al Nordului, astfel încât o serie de specialişti îl identifică oe acesta în Menes.
     Influenţa Egiptului de Sus ramâne o îndelungată perioadă de timp predominantă în noul stat.

Zeiţa Seshat

Zeiţa Seshat cu trestie de scris şi paleta de scris

     Sub epitetul "Cea care stă dinaintea cărţilor" esta adorată zeiţa scrisului (caligrafiei), pe nume Seshat.
     Când se pune temelia unui templu, ea sau unul din preoţii ei stabileşte cu o sfoară de mărusrat schiţa; astfel ea este şi "stăpâna constructorilor".
     Cea mai importantă funcţie a sa este aceea de a consemna anii de guvernare fixaţi regelui, ca şi jubileurile.
     Podoaba ei pentru cap, care nu poate fi prea bine definită, seamănă cu o stea cu şapte raze peste care o toartă (sau, poate, secera lunii?), adesea încoronată de doua pene de şoim.
     În mână ţine, de obicei, trestia de scris; adesea, peste veşmânt, poartă o piele de leopard.

Zeul Horus

     Iniţial Horus pare să fi fost un zeu al cerului, a cărui imagine era un şoim cu aripile desfăcute; soarele şi luna erau consideraşi ochii săi.     Încă de la începutul epocii timpurii şoimul cerului a fost identificat cu regele. Suveranul era pentru poporul său o formă de apariţie a lui Horus. Numele regelui a fost scris în interiorul unei "faţade de palat", pe care tronează un şoim (= numele lui Horus). Întrucât nu numai cerul, ci şi soarele era văzut ca şoim, a rezultat ecuaţia rege= soare= cer=, care, în cele din urmă, şi-a găsit expresia în simbolul regelui ca soare înaripat.
    Datorită imaginii dualiste despre lumea egiptenilor, Horus a primit un rival în fratele său, Seth.
     În luptă, Horus pierde un ochi; în cele din urmă cei doi se unesc în stăpânirea asupra Tării de la Nil; de regulă, Seth apare ca zeu al ţării Egiptului de Sus, iar Horus ca zeu al ţării Egiptului de Jos.
     În epoca tardivă, Horus trecea drept singurul stăpânitor asupra întregului Egipt, în timp ce Seth era numai zeul pustiului sterp şi al popoarelor barbare. Odată cu dezvoltarea cultului lui Osiris, Horus devine fiul lui Osiris şi nepotul lui Seth; sub numele de Harsiese (denumirea greacă pentru "Horus, copilul", cu părul strâns băieţeşte şi degetul în gură; în epoca greco-romană el era unul din cei mai îndrăgiţi, zei ai omului de rând şi este reprezentat în diferite forme speciale în figurine de bronz şi lut, astfel ca soare-copil în floarea de  lotus sau ca donator al fertilităţii (cu o oală).
     Importante locuri de cult ale lui Horus erau Edfu, unde zeul era venerat în imaginea soarelui înaripat, Kom Ombo, unde, ca fiu al lui Ra, purta numele de Haroeris, şi Heliopolis, unde trecea drept zeul soarelui din zori, sub numele de Harakte.

Horus ca soare-copil deasupra florii de lotus

Zeiţa Nut

     Potrivit învăţăturilor despre zei de la Heliopolis, Nut este fiica zeului aerului, Şu, şi soţia zeului pământului, Geb.
     Ea este personificarea boltei cereşti; acesteia îi corespunde reprezentarea ei plastică în chip de femeie care se apleacă deasupra pământului, atingând cu mâinile şi picioarele orizontul de vest şi de est.
     Ea este stăpâna stelelor care sunt, toate, copiii ei şi despre care se spune: "ele intră în gura ei şi ies din nou din poala ei". De aceea, Nut a primit denumirea de "scroafa care-şi mănâncă purceluşii" şi este reprezentată în diferite chipuri de scroafă alăptând.
      Ea este şi mama zeului soarelui Ra, pe care-l înghite seara şi îl naşte din nou dimineaţa.
      Prin simbolistica învierii legată de aceasta, Nut joacă un rol în credinţa despre morţi. Sarcofagul şi camera funerară sunt împodobite cu stele sau o imagine a zeiţei cerului (adesea cu aripi de vultur şi un mic vas sferic pe cap); sarcofagul însuşi e cerul, este Nut, din care mortul se trezeşte la o nouă viaţă.

Zeiţa cerului, Nut, sprijinită de zeul aerului, Şu.
La coapse, soarele nou-născut ca un cărăbuş (Chepre);
la gura ei soarelele care apune, cu aripi

Funda vieţii- Semnul anch

Semnul anch

     Semnificaţia iniţială a fundei vieţii este încă destul de controversată; poate că la început a fost vorba de un nod magic.
     Ca hierogilfă reprezintă smnul "viaţă" (anch), ca simbol se referă la viaţa divină, adică la cea veşnică. De aceea, ea este un atribut mereu reînnoit al zelor, care o înmânează regelui.
     Aerul şi apa sunt elemente ale vieţii, din care cauză ele pot fi transcrise prin semnul anch: astfel, dacă un zeu îi ţine regelui ub nas funda vieţii (la fel ca răsuflarea vieţii), sau dacă, la purificarea cultică, firul de apă curge deasupra regelui ca o fundă a vieţii.
     Ca simbol al puterii nepieritoare a vieţii, semnul anch apărea pe pereţii templelor, pe pietre comemorative şi obiecte; adesea poate fi văzut pe frizele pentru scule şi, anume, de regulă în zona vârfului piciorului, din care cauză erau interpretate şi ca reproducerea curelelor sandalelor.
    Acest semn, numit din cauza formei sale asemănătoare crucii, şi crucea cu toartă, a intrat ăn simbolistica creştin-coptă.

Zeiţa Bastet

     Această zeiţă, adorată în mod deosebit în Bubastis, a fost încă de la început identificată cu Tehnut şi Sahmet, zeiţele-leoiace. Începând din Regatul Vechi, Bastet este reprezentată cu cap de leu.
     Dintr-o inscripţie a lui Ramses IV ştim că de sărbătoarea lui Bastet era interzis să se vâneze lei.
     Zeiţa trecea drept mama "zeului-leu" Miysis "cu privirea sălbatică", care se mai numea şi "stăpânul măcelului".
     O dată cu Regatul Mijlociu, pisica trece drept animalul sacru al lui Bastet; iar mai apoi, din Regatul Nou, ea însăşi este reprezentată cu cap de pisică.
     Zeiţa capătă trăsături din ce în ce mai prietenoase; ea are relaţie cu luna şi în mit devine ochiul lunii.
     Esenţa "mânioasă" din primele timpuri este transmisă  zeiţei Sahmet, care devine astfel jumătatea negativă, distrugătoare a lui Bastet.

Zeiţa pisicilor Bastet

Zeul Aker

     Zeul Aker întruchipează pământul şi este reprezentat ca o fâşie îngustă de pământ, având la un capăt un cap de om şi la altul unul de leu sau pur şi simplu, doi lei întorşi cu spatele unul la altul.
Unul dintre animale priveşte spre vest, unde apune soarele şi unde îşi începe călătoria lui nocturnă, unde este împărăţia morţilor; celălalt animal priveşte spre est, unde, în fiecare dimineaţă, soarele se ridică din nou din împărăţia întunericului.
      Imaginile îl arată pe Aker trăgând barca soarelui, care simbolizează călătoria nocturnă a soarelui prin împărăţia lui Aker.
     Cei doi lei păzesc intrarea şi ieşirea din lumea subpământeană. Despre cel căruia i se deschide poarta spre lumea subpământeană un text din pirmaide spune: ,,Deschise îţi sunt aripile uşii lui Aker.!"

Perechea de lei cu semnul pentru răsăritul soarelui; deasupra hieroglifa cerului