Regatul Timpuriu

3100-2686 î.e.n
     Dinastiile 1 şi 2.
     Numele de "Epoca tinită" dat acestei perioade provine de la oraşul-capitală Tinis, din Egiptul de Sus, locul de origine al faraonilor primelor două dinastii (oraş neidentificat până astăzi).
     Unirea celor două regate, simbolizată de suprapunerea coroanelor ca însemn al noilor faraoni, inaugurează o epocă formativă, de cristalizare a principalelor elemente ale civilizaţiei egiptene. Se conturează în aceste secole structurile organizării statale, politice, administrative, religioase, rolul atotputernic al despotului din vârful ierarhiei - faraonul.
      Se răspândesc tehnici de prelucrare a aurului, cuprului, fildeşului sau a pietrei, apar primele realizări arhitecturale ilustrate de monumente funerare de tip mastaba.
     Pe planul politicii externe trebuie consemnate incursiuni în Nubia, începutul exploatării minelor de aramă din Peninsula Sinai, precum şi respingerea unor invazii ale triburilor libiene.
     Egiptul întreţine un comerţ activ cu Fenicia.

Epoca Predinastică

3300-3100 î.e.n.
     Modificările climatice de la sfârşitul paleoliticului şi din cursul mezoliticului care au transformat regiunile de la vest de Nil în deşert au obligat triburile de vânători să se retragă spre zona Nilului. Culturile de la sfârşitul neoliticului şi începutul chalcoliticului- Badari şi Naqadah I - atestă sate bine organizate, cu o populaţie sedentară preocupată de cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor.
     În mileniul 4 î.e.n. pătrund dinspre est, probabil prin insula Sinai, populaţii hamito-semite, din a căror amalgamare cu autohtonii au rezultat vechea populaţie egipteană; elementele etnice libiene, suadaneze şi asiatice antrenate în acest proces etnogenetic rămân reduse numeric.
     Cultura Neqadah II, care se extinde în întreaga vale a Nilului, reprezintă premisa culturală a viitoarei etnităţi satale.
     Controlul maselor de apa necesare irgaţiilor impune în mileniul 4 î.e.n. un efort colectiv ce duce iniţial la geneza unor mici centre de putere locală, care din a doua jumătate a mileniului, încep să graviteze în jurul a două nuclee - Naqadah (înlocuit apoi de Hieraconpolis) în sud, Behdet, apoi Buto, în nord, în zona Deltei.
     În această perioadă organizarea gentilică este înlocuită de comunităţile teritoriale săteşti sedentare, se dezvoltă meşteşugurile legate de prelucrarea metalelor pentru arme şi podoabe, se petrece o rapidă stratificare socială.
     Apariţia scrierii hieroglifice.
     În jurul acestor două centre are loc federalizarea nomelor, apoi constituirea a două regate, dinaştii din sud vand ca emblemă o coroană albă, cei din nord una roşie.
      După o îndelungată perioadă de confruntări, victoria înclină în favoarea Egiptului Superior (a sudului), sub a cărui autoritate se realizează unificarea întregii văi a Nilului. Conform tradiţiei antice, autorul acestei unificări şi al zidirii une noi capitale la hotarul dintre fostele regate rivale, la Memfis, este faraonul Menes.
     Până acum nici un document arheologic nu a atestat numele lui; în schimb, o paletă descoperită la Hieracopolis prezintă faraonul Nemer ca învingător al Nordului, astfel încât o serie de specialişti îl identifică oe acesta în Menes.
     Influenţa Egiptului de Sus ramâne o îndelungată perioadă de timp predominantă în noul stat.