Jertfa umană şi jertfa de animale

Jertfa de animal
La baza fiecărei jertfe stătea ideea ospătării.
Cum zeii şi morţii se mulţumeau, totuşi, numai cu "esenţa" darurilor aduse ca jertfă, materia jertfelor putea fi oferită mai multor primitori, până ce, la sfârşit, era mâncată de un preot.
Animalul de jertfă trecea drept încorporare simbolică a duşmanului zeului. Dacă în cinstea lui Osiris se aducea jertfă un taur, se rostea următoarea formulă: "Dobor pentru tine pe cel care te-a doborât, ca vită."
Aşadar, animalul de jertfă era identificat cu Seth.
Cele mai uzuale animale de jertfă erau gâştele, caprele, vitele şi antilopele. Acestea din urmă erau deosebit de apropiate de duşmanului zeilor, Seth, prin patria lor comună, deşertul. Înainte de a fi doborâte animalele erau cercetate dacă sunt purificate, apoi erau împodobite festiv. Tranşarea animalului omorât prin tăierea carotidei se făcea cu un cuţit din cremene.

Jertfa umană
O reprezentare, care se întoarce mult în primele timpuri, îl arată pe rege trimfând asupra duşmanilor săi; el îşi apucă duşmanii de păr şi cu o măciucă le dă lovitura mortală.
Aceste imagini- care apar mai ales la pilonii templelor- au doar un caracter simbolic. Jertfirea de oameni s-a săvârşit, cu siuranţă, numai în primele timpuri. Mai multe amnajări de morminte demonstrează că, încă în timpul primei dinastii, la înmormântarea regilor erau ucişi servitori şi sclave, pentru a-i sta alături, în ajutor, stăpânului lor, pe lumea cealaltă. Mai târziu se mulţumeau cu statuete înlocuitoare. Jertfe umane simbolice sunt cunoscute încă din perioada piramidelor: se sfărâmau figurine din lut reprezentând oameni legaţi în lanţuri şi cupe de lut pe care erau scrijelite numele principalilor duşmani. Înlocuirea jertfelor umane prin jertfe de animale ar putea fi interpretarea unui sigiliu aplicat animalelor alese, care arată un bărbat îngenuncheat, cu mâinile legate la spate, cu un cuţit de beregată.

Grifonul

      Imaginea grifonului uneşte forma de apariţie ca leu a regelui cu înfăţişarea de şoim a zeului cerului, Horus.       Grifonul este încă din Regatul Vechi simbolul suveranului învingător, care păşeşte pe deasupra trupurilor duşmanilor săi. În epoca romano-ptolemeică, zeii dsoarelui Horus şi Ra sunt şi ei reărezentaţi ca grifoni. C fiinţă demonică cu trup de leu înaripat şi cap de şoim, grifonul apare încă de pe toiagele vrăjite din Regatul de Mijloc; înhămat la un car, el îl duce pe vânător la victorie asupra animalelor typhonice.
      Epoca tardivă considera grifonul drept " cel mai puternic dintre animale", simbol al dreptăţii răzbunătoare; ptolemeii l-au atribuit, în cele din urmă, zeiţei greceşti Nemesis.

Regatul Timpuriu

3100-2686 î.e.n
     Dinastiile 1 şi 2.
     Numele de "Epoca tinită" dat acestei perioade provine de la oraşul-capitală Tinis, din Egiptul de Sus, locul de origine al faraonilor primelor două dinastii (oraş neidentificat până astăzi).
     Unirea celor două regate, simbolizată de suprapunerea coroanelor ca însemn al noilor faraoni, inaugurează o epocă formativă, de cristalizare a principalelor elemente ale civilizaţiei egiptene. Se conturează în aceste secole structurile organizării statale, politice, administrative, religioase, rolul atotputernic al despotului din vârful ierarhiei - faraonul.
      Se răspândesc tehnici de prelucrare a aurului, cuprului, fildeşului sau a pietrei, apar primele realizări arhitecturale ilustrate de monumente funerare de tip mastaba.
     Pe planul politicii externe trebuie consemnate incursiuni în Nubia, începutul exploatării minelor de aramă din Peninsula Sinai, precum şi respingerea unor invazii ale triburilor libiene.
     Egiptul întreţine un comerţ activ cu Fenicia.

Ochiul lui Horus

     Potrivit reprezentării mitice, soarele şi luna sunt ochii zeului Horus.
     Prin ochiul lui Horus (la singular) se înţelege, în special, luna, deşi deosebirea de ochiul lui Ra, adică soarele, nu este mai puţin clară.

Ochiul lui Horus

     Ochiul lui Horus luptă împotriva duşmanilor luminii cerului şi este desemnat ca foc.
     În "Cartea morţilor" (cap. 42) se spune: "Ochiul lui Horus aduce viaţa veşnică; şi el mă apără, chiar şi atunci când se închide".
     Mitul povesteşte despre ochiul pierdut în lupta împotriva lui Steh şi regăsit apoi (ochiul lunii), pe care Horus l-a oferit tatălui său, Osiris, conducându-l astfel spre o nouă viaţă.  De aceea oferirea ochiului lui Horus trecea în Egipt drept imaginea primordială a oricărui act de jertfă.
     Începând cu Regatul Nou, zeul lotusului, Nefertem, este reprezentat deseori cu ochiul lui Horus în mână - aluzie simbolică la daruile de jertfă, care constau, mai ales, din mâncare şi băutură, din care cauză Nefertem se numea şi "stăpânul mâncărurilor".

Zeul Seth

     Unul din cele mai frecvente nume date lui Seth era "mare în putere". Într-unul din textele piramidelor (1145) se spune că forţa regelui este cea a lui Seth. Zeul apare ca partener (din Egiptul de Sus) al zeului-rege Horus (din Egiptul de Jos). Regele egiptean însuşi reuneşte "ca moştenire de la cei doi fraţi", "slujbele lui Horus şi Seth".

Zeul deşertului Seth

     Stând la prora bărcii soarelui, Seth îl înfruntă pe şarpele Apophis; există şi reprezentări în care barca soarelui, în loc sa fie trasă de obişnuiţii şacali, este trasă de animale Seth.
     Pe vremea hicsoşilor, Seth era considerat zeul principal, în timpul dinastiei a 19-a ţi a 20-a el a fost zeul protector al regilor Ramses, de aici şi numele de rege Sethos.
     Seth reprezintă întotdeauna una din jumătăţi în imaginea dualistă a lumii, proprie vechilor egipteni. El era considerat în special stăpân al deşertului şi apare rival al zeului vegetaţiei, Osiris; în timp ce acesta din urmă era comparat cu Nilul dătător de viaţă, marea ucigaşă era concepută ca formă de apariţie a lui Seth.
     Spre deosebire de zeul cerului, Horus, Seth are trăsăturile htonice lui Seth; prin răsuflarea sa viermii ies din măruntaiele pământului. El este stăpânul metalelor, minereurile de fieri erau numite "oasele lui Seth".
     Pe măsură ce ia amploare credinţa în Osiris, se instalează proscrierea temporară a lui Seth. Horus ajunge răzbunătorul tatălui său; în lupta care urmează Seth îşi pierde testiculele, iar Horus un ochi. Dar în inimile luptătorilor "Thot a potolit furia care fierbea" ( Cartea morţilor, cap. 183).
     Ca animale aparţinându-i lui Seth, pe lângă măgar şi antilopă, erau considerate mai ales porcul, hipopotamul, crocodilul şi peştii.
     Ca stăpân al deşertului, ca zeul "roţu", Seth a devenit şi posesorul tututror ţinuturilor care erau egiptene; pe vremea dominaţiilor străine - în special începând de la năvala asirienilor- el a ajuns duşmanul ţării şi figura simbolică a tututror relelor.

Epoca Predinastică

3300-3100 î.e.n.
     Modificările climatice de la sfârşitul paleoliticului şi din cursul mezoliticului care au transformat regiunile de la vest de Nil în deşert au obligat triburile de vânători să se retragă spre zona Nilului. Culturile de la sfârşitul neoliticului şi începutul chalcoliticului- Badari şi Naqadah I - atestă sate bine organizate, cu o populaţie sedentară preocupată de cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor.
     În mileniul 4 î.e.n. pătrund dinspre est, probabil prin insula Sinai, populaţii hamito-semite, din a căror amalgamare cu autohtonii au rezultat vechea populaţie egipteană; elementele etnice libiene, suadaneze şi asiatice antrenate în acest proces etnogenetic rămân reduse numeric.
     Cultura Neqadah II, care se extinde în întreaga vale a Nilului, reprezintă premisa culturală a viitoarei etnităţi satale.
     Controlul maselor de apa necesare irgaţiilor impune în mileniul 4 î.e.n. un efort colectiv ce duce iniţial la geneza unor mici centre de putere locală, care din a doua jumătate a mileniului, încep să graviteze în jurul a două nuclee - Naqadah (înlocuit apoi de Hieraconpolis) în sud, Behdet, apoi Buto, în nord, în zona Deltei.
     În această perioadă organizarea gentilică este înlocuită de comunităţile teritoriale săteşti sedentare, se dezvoltă meşteşugurile legate de prelucrarea metalelor pentru arme şi podoabe, se petrece o rapidă stratificare socială.
     Apariţia scrierii hieroglifice.
     În jurul acestor două centre are loc federalizarea nomelor, apoi constituirea a două regate, dinaştii din sud vand ca emblemă o coroană albă, cei din nord una roşie.
      După o îndelungată perioadă de confruntări, victoria înclină în favoarea Egiptului Superior (a sudului), sub a cărui autoritate se realizează unificarea întregii văi a Nilului. Conform tradiţiei antice, autorul acestei unificări şi al zidirii une noi capitale la hotarul dintre fostele regate rivale, la Memfis, este faraonul Menes.
     Până acum nici un document arheologic nu a atestat numele lui; în schimb, o paletă descoperită la Hieracopolis prezintă faraonul Nemer ca învingător al Nordului, astfel încât o serie de specialişti îl identifică oe acesta în Menes.
     Influenţa Egiptului de Sus ramâne o îndelungată perioadă de timp predominantă în noul stat.

Zeiţa Seshat

Zeiţa Seshat cu trestie de scris şi paleta de scris

     Sub epitetul "Cea care stă dinaintea cărţilor" esta adorată zeiţa scrisului (caligrafiei), pe nume Seshat.
     Când se pune temelia unui templu, ea sau unul din preoţii ei stabileşte cu o sfoară de mărusrat schiţa; astfel ea este şi "stăpâna constructorilor".
     Cea mai importantă funcţie a sa este aceea de a consemna anii de guvernare fixaţi regelui, ca şi jubileurile.
     Podoaba ei pentru cap, care nu poate fi prea bine definită, seamănă cu o stea cu şapte raze peste care o toartă (sau, poate, secera lunii?), adesea încoronată de doua pene de şoim.
     În mână ţine, de obicei, trestia de scris; adesea, peste veşmânt, poartă o piele de leopard.