Destinul sufletului

     La începuturile civilizaţiei egiptene exista o concepţie destul de grosolană despre viaţa viitoare. Astfel, în epoca preistorică, ei îşi îngropau morţii "chircit" (culcaţi pe o parte), având lături multe provizii alimntare şi băutură. "Locul de veci" era mormântul unde se aducea mâncare şi se desfăşurau acte de cult. Mai târziu apare credinţa că sufletul poate pleca din mormânt şi existenţa unei lumi îndepărtate a morţilor la care se ajunge pe un drum plin de gerutăţi, primejdii şi peripeţii. Aşa a apărut CARTEA MORŢILOR -ghid al lumii de dincolo.
    Izvoarele realtează felurite variante ale temei escatologice. Ex. La Memfis se credea că sufletele merg într-un loc trist spre apus. La Heliopolis se credea că sufletele călătoresc fericite cu zeul RA.

    Cea mai răspândită versiune predominantă în tot Egiptul a fost cea osiriană. Prin procedee magice ritulurile înmormântării îl transformă pe mort într-un OSIRIS, făcându-l să învie şi să trăiască viaţa veşnică şi fericită a zeului. Călătorie sufletului după moarte avea ca ţintă - împărăţia lui OSIRIS. Raiul egiptenilor era conceput ca o foarte frumoasă vale a Nilului, cu canale de irigaţii, cu inundaţii fertilizatoare, cu recolte foarte bogate.
     Concepeau viaţa viitoare destul de grosolan, ca un paradis terestru.
     Caracterul moral al escatologiei egiptene apare clar în aşa numita "Judecată a lui OSIRIS" redată în Cap. 125 al Cărţii morţilor- unde se prezintă sufletul mortului în faţa unui tribunal- în faţa căruia trebuie să-şi susţină cauza mărturisindu-şi curăţenia morală.